Au fost odată nişte oameni foarte foarte harnici..
Ei umblau toată ziua de colo colo, să facă lumea şi mai frumoasă.
Mai măturau o străduţă, mai plantau un pomişor, mai îngrijeau de o floare care se aplecase prea tare şi nu putea să se mai ridice şi tot aşa...
Pe unde treceau aceşti oameni totul strălucea, aşa de harnici erau.
Numai că într-o zi s-a întâmplat că unul dintre ei s-a îmbolnăvit de tristeţe.
Toţi ceilalţi veneau lânga patul lui şi îl priveau.
Apoi dădeau puţin din cap şi începeau: unul îi aşeza cearceaful care atârna pe marginea patului, altul deschidea fereastra şi avea grijă ca perdeluţa să nu stea strâmb, unul scutura faţa de masă de firimituri, apoi o aşeza, bine întinsă la loc, altul îi spăla cana şi punea în ea apă proaspătă.
Ce mai, erau nişte oameni harnici, aşa cum fusese şi prietenul lor până să se îmbolnăvească.
De aceea nici nu prea ştiau cum să-l ajute.
Într-o zi, pentru că nu avea cu cine să-l lase acasă, unul dintre oameni harnici îşi luă copilul cu el şi se duseră la omul bolnav.
Acolo, tatăl copilulului îşi începu treaba: scutură o pătură, aerisi camera, şterse fereastra care nu mai fusese ştearsă de o zi întreagă, puse câteva flori într-o vază, aşeză CD-urile cu muzică la locul lor, până când nu mai ştiu ce să facă şi se întoarse cu faţa către omul bolnav de tristeţe, care acum râdea cu gura până la urechi.
Fiul său tocmai îi spunea o poveste.
Omului din pat îi plăcu aşa de tare, încât îl rugă să i-o mai spună odată.
Era o poveste pe care oamenii mari şi foarte obosiţi de hărnicie o citeau seara, la culcare, copiilor lor.
Şi în care se spunea că degeaba munceşti toată ziua să faci lumea frumoasă, dacă tu nu ai cu cine să râzi şi să te bucuri împreună de frumuseţea ei.
